Vorbirea indirectă în limba germană (Rede- und Berichtswiedergabe) este un mod de a relata ceea ce a spus o altă persoană, fără a cita exact cuvintele acesteia. Se utilizează frecvent în limbajul formal, în presă, în literatură și la Bacalaureat. Transformarea din vorbire directă în indirectă implică modificări ale persoanei, timpului și modului verbal, precum și ale adverbelor de loc și timp.
La nivel de liceu (clasele 9-12), este esențial să stăpânești atât construcțiile la prezent, cât și la trecut, precum și utilizarea corectă a conjunctivului I (Konjunktiv I) și a conjunctivului II (Konjunktiv II) ca substitut.
Reguli principale
- În vorbirea indirectă se folosește de regulă Konjunktiv I (prezentul conjunctivului) pentru a marca relatarea. Dacă forma de Konjunktiv I este identică cu indicativul, se recurge la Konjunktiv II (de obicei trecutul conjunctivului) pentru a evita ambiguitatea.
- Timpurile se schimbă astfel: prezentul din vorbirea directă rămâne de obicei în Konjunktiv I prezent; perfectul devine Konjunktiv I perfect; imperfectul și perfectul compus devin Konjunktiv II (sau Konjunktiv I perfect, cu atenție la formă); viitorul (werden + infinitiv) devine Konjunktiv I viitor (werde + infinitiv) sau Konjunktiv II (würde + infinitiv).
- În propozițiile principale, verbul introductiv (sagen, erklären, fragen etc.) este la indicativ (de obicei trecut), iar propoziția subordonată este introdusă prin „dass” sau este o propoziție independentă (în cazul întrebărilor indirecte, se folosește „ob” sau cuvântul interogativ).
- Adverbele de loc și timp se adaptează: „heute” → „an jenem Tag”, „hier” → „dort”, „jetzt” → „damals”, „morgen” → „am nächsten Tag”, „gestern” → „am Vortag”.
- Întrebările indirecte nu mai au semnul întrebării, iar ordinea cuvintelor este cea a propoziției subordonate (verb la sfârșit).
- La Bacalaureat, se cer adesea transformări complete ale unui text din vorbire directă în vorbire indirectă, inclusiv pentru verbele modale și imperative (imperativul se transformă în „sollen” sau „mögen” la conjunctiv).
Exemplu de bază
Direct: Er sagte: „Ich bin müde.”
Indirect: Er sagte, er sei müde. (Konjunktiv I, deoarece forma „sei” este distinctă)
Dacă forma de Konjunktiv I ar fi identică cu indicativul (de exemplu, „sie sagen” → „sie sagen”), se folosește Konjunktiv II: „sie sagten” (ar spune).
Exemple
- Exemplul 1 (prezent, propoziție principală): Vorbire directă: Maria: „Ich lerne Deutsch.” → Vorbire indirectă: Maria sagt, sie lerne Deutsch. (Konjunktiv I: „lerne”, deoarece forma este diferită de indicativul „lernt”). Dacă am fi avut „Sie lernen” (plural), la Konjunktiv I ar fi „sie lernen” (identic cu indicativul), deci am folosi Konjunktiv II: „sie lernten”.
- Exemplul 2 (trecut, timp perfect): Vorbire directă: Peter: „Ich habe das Buch gelesen.” → Vorbire indirectă: Peter sagte, er habe das Buch gelesen. (Konjunktiv I perfect: „habe gelesen”). Dacă forma de Konjunktiv I a verbului auxiliar ar fi identică (de exemplu, „sie haben” → Konjunktiv I „sie haben”, identic), se recurge la Konjunktiv II: „sie hätten gelesen”.
- Exemplul 3 (întrebare indirectă, cu ob): Vorbire directă: Die Lehrerin fragt: „Kommst du morgen?” → Vorbire indirectă: Die Lehrerin fragt, ob ich am nächsten Tag komme. (Ordinea cuvintelor: subiectul după „ob”, verbul la sfârșit, „morgen” devine „am nächsten Tag”).
Concepte cheie: Konjunktiv I si Konjunktiv II (diferente si substitutie), Adaptarea persoanei, timpului si adverbelor (deixis), Intrebari indirecte (ob si cuvinte interogative)